Recent
mi-am adus aminte de câteva faze din copilărie şi stând de vorbă cu cineva
mi-am dat seama că unele lucruri nu mi se întâmplau doar mie, ci multora dintre
noi.
Un prim
exemplu la care aş vrea să mă opresc este “spălatul pe dinţi”. Când eram copii,
părinţii sau fraţii mai mari tot timpul ne trimiteau seara, înainte de culcare
să ne spălăm pe dinţi. Fie că eram deja somnoroşi, pe punctul de a adormi, fie
că eram lângă uşă băii, deodată ne lovea o lene incredibilă. Era aceiaşi
senzaţie ca şi când trebuia să îţi faci tema la scriere, citire sau mate
(bine...această senzaţie încă o trăim când vine vorba de făcut o prezentare pentru seminar sau de învăţat pentru examen). Nu ştiu de
ce, dar nu conştientizam cât de important era şi este spălatul dinţilor.
Astfel, mulţi dintre noi au început să găsească diferite metode pentru a “fenta
sistemul”, ca
tot romanul: mergeam în baie şi dădeam drumul la apă în chiuvetă să o udăm,
apoi udam periuţa de dinţi şi o puneam la loc, în caz că ne
verificau. După un timp, se prindeau de “şmecheriile” noastre şi ne puneau să
suflăm. Dacă aveam respiraţia mentolată era ok; dacă nu, ne trimiteau din nou
la baie să ne spălăm pe bune. Bineînţeles că de acum trebuia să udăm chiuveta,
periuţa şi să luăm şi puţină pasta de dinţi pe limbă. Nici asta nu a funcţionat
prea mult timp.
Vorbesc la
persoana I plural, pentru că ştiu că nu am fost singurul care făceam aşa când
eram mic. Acum, când mă uit la zâmbetele oamenilor din metrou, realizez că unii
au avut alte metode mult mai bune pentru a evita spălatul pe dinţi sau cel
puţin le-au folosit pe acestea mai mult decât trebuia. Partea bună e că acum nu
mai au ce spala, deci şi-au luat de o grijă.
Alt
exemplu este de pe vremea când dacă aveai telefon cu display color şi sonerii polifonice, erai “bazat”. Aici vreau să spun câteva cuvinte despre “Beep”: un
beep cât o mie de cuvinte. (Scriu “beep” şi nu “bip” pentru că îmi aduc aminte
o fază din excursie, când jumătate din autocar a râs de un băiat care a scris
bip în loc de beep. Foarte comic...).
Mai ţineţi minte că atunci când eram mici, nu aveam decât 75-100 de minute în reţea şi 10
sms-uri pe lună? Din acest motiv foloseam acel beep pentru orice: “dă-mi beep când pleci de acasă”,
“dă-mi beep când ajungi”, “sms: dă-mi un beep lung dacă nu prea ai mesaje”, “
un beep = da; două = nu”, “dă-mi un beep şi te sun eu” , “beep-ul de noapte
bună/bună dimineaţa” şi lista continuă. Practic, un beep putea să însemne
foarte multe lucruri.
Eu însă
vreau să mă opresc la un singur beep, pe care îl numesc eu “beep-ul dragostei”
sau “beep-ul între îndrăgostiţi”. Acum, când îmi aduc aminte, mă apucă râsul.
Este vorba despre acel beep pe care şi-l dau două persoane de sex opus,
între ele înainte sau în timpul unei relaţii (înainte sau după ce se combinau,
să folosesc expresiile bengoase sau cașto de atunci). Când începea să ne placă
de cineva, făceam rost de numărul persoanei respective şi îi dădeam un beep. De
fiecare dată când unul se gândea la celălalt, îi dădea un beep, după care
aşteaptă răspuns. Evident, tot un beep. Romantic. Parcă le şi văd acum pe
colegele mele când primeau un beep din ăsta şi zâmbeau sau ziceau: “fată,
aseară mi-a dat Marcel* beep pe la 2 noaptea şi ăsta
cred că e al 7-lea”, moment în care cealaltă colegă
se bucura grozav de asemenea întâmplare. Dacă unul
din cei 2 îndrăgostiţi nu răspundea la beep, celălalt se îngrijora: ori n-avea
cenţi, ori se întâmplase ceva şi-şi tot verifica telefonul din minut în minut,
poate a primit beep-ul răspuns şi nu l-a auzit. Într-un final ne apropiem şi de
sfârşitul unei relaţii/combinaţii, care era marcat de lipsa de beep-uri. Nu-şi
mai dădeau beep înainte de culcare, înainte de fiecare masă, de spălat pe
dinţi, de mers la toaletă (aici era cu beep scurt sau
lung), de făcut teme, de scărpinat după ureche etc. Şi să fie treabă bună, băiatul deobicei
alegea să se despartă de ea printr-unul din cele 10 sms-uri în reţea pe care le
avea şi care de multe ori se termina cu “şi cred că ar fi mai bine să rămânem doar
prieteni”.
De la
dragoste, vreau acum să trec puţin şi prin rubrica Sport şi sănătate. Când spun sport, mă refer la multele prostii pe
care le făceam prin cartier, la jocuri şi alte activităţi.
Îmi aduc
aminte că în fiecare vară toţi copiii se strângeau şi mergeau la furat. Aşa cum agricultorii au timpul
lor de mers la semănat, la cules etc., aşa şi noi aveam timpul de mers la furat
de mere, pere, cireşe, vişine, struguri, dude (agude, cum ar zice un prieten
de-al meu băcăuan), porumb şi multe altele, în fuctie de anotimp. Toate aveau
timpul lor. Nu ştiu dacă astea se întâmplau doar la mine
în Rădăuţi, sper că nu, dar nu o văd neapărat ca
pe ceva rău. Eram copii pofticioşi şi era foarte distractiv mai ales în
momentul când ne prindea proprietarul şi alerga
după noi. În cazul în care ne prindeau, ne certau şi apoi urma
acea replică, pe care nu am crezut-o niciodată: “Dacă veneaţi frumos la uşă şi
spuneaţi: tanti, ne daţi şi nouă niște
struguri că ne e poftă? Vă dădeam. Dar aşa... nu e frumos să furaţi!”
Tot prin
cartier se întâmpla să jucăm football sau tenis cu piciorul. Chiar şi
eu, care acum joc doar basket şi nu-mi place deloc football-ul. Când ne
strângeam mai mulţi, erau câteva “reguli”
care rămâneau mereu aceleaşi: cel mai gras stătea în poartă, iar cu cel care
avea mingea trebuia să ne purtăm frumos. De multe ori se întâmpla
ca ăla cu mingea să fie mai nesuferit sau era cel mai
slab la acel joc, dar nu aveam ce face. Mingea lui – regulile lui. Când se
supăra, îşi luă mingea şi pleca acasă, iar noi aveam două variante:
fie încercam să ne împăcăm şi să fie totul bine şi frumos, să jucăm în
continuare, fie ne băteam joc de el, îi trăgeam şi un şut în fund să plece mai
repede la mă-sa acasă (cum spuneam
noi). Deobicei , a doua variantă se întâmpla atunci când eram deja obosiţi şi
sătui de joc. Era foarte amuzant.
Sunatul
sau bătutul la uşă urmat de fugă, sunt sigur că se întâmpla
peste tot în ţară. Sunt curios dacă încă se mai practică, dar îmi vine greu să
cred. Pe lângă faptul că mulţi copii din ziua de azi sunt deja graşi şi leneşi,
riscă să le sară smartphone-ul din buzunar şi să le crape
touch-ul. Când eram plictisiţi, eu şi prietenii mei obişnuiam să facem asta.
Atunci când mergeam cu cineva pe stradă şi nu avea deloc chef să se grăbească,
băteam la primul geam şi nu mai avea de ales: trebuia să fugim cel puţin până
după primul colţ.
Mă bucur
că nu m-am născut cu telefonul în mână, iar singurele tablete pe care le aveam erau
de Paracetamol. Ne foloseam imaginaţia
în toate activităţile pe care le făceam într-o zi. Iar după o zi lungă şi
obositoare de alergat, de întreceri cu bicicletele (abia apăreau modele cu 21
de viteze), de plimbat cu o scândură şi 4 rulmenţi (pe care o numeam cart),
după o zi de furat fructe pe care le mâncăm nespălate, scăpam
bomboanele pe jos, le suflam să sară
microbii de pe ele, apoi le mâncăm fără griji, ajungeam
într-un final acasă şi beam apă cu gura direct de la robinet şi nu ştiu pe
cineva să se fi îmbolnăvit de la toate
astea şi să moară.
*Marcel
este numele pe care îl folosesc în orice exemplu. Chiar dacă am prieteni cu
acest nume, nu fac referire la ei.
No comments:
Post a Comment