Situaţii awkward

În ultima vreme m-am aflat în mai multe situaţii incomode sau awkward, cum vrei să le zici. Cu toate că nu prea îmi place să folosesc romgleza, uneori o folosesc pentru că sunt unele lucruri şi idei care sunt mult mai uşor de înţeles/explicat în engleză. Un exemplu bun mi se pare acesta: parcă mai bine înţelegi când îţi zice cineva că a fost awkward, decât incomod/jenant. Nu? De regulă îmi place să fac mişto de cei care exagerează cu romgleza şi le spun în faţă: “vezi că tot te-ai murdărit cu engleză pe la gură...”, “vezi că ţi-a rămas puţină engleză în colţul gurii...”. La o conferință despre Publicitate şi PR am dat de una care a ridicat mâna să adreseze o întrebare şi a început cu: “Buna! Sunt Simona by the way...”. M-am gândit că ăla o fi numele ei de familie: By-the-way. Nu-mi dau seama din ce parte a țării se trage.

Revenind la situaţiile awkward de care spuneam, vreau să încep cu acel moment când te întâlneşti cu cineva cunoscut, mai mult din vedere şi aveţi acelaşi drum. Spre exemplu, merg la facultate şi în metrou am chef să ascult muzică, dar se pare că lângă mine e o colegă de facultate pe care habar n-am cum o cheamă, nu ştiu dacă ea ştie cum mă cheamă, dar sigur ştim amândoi că suntem colegi. Ce să fac? Nici nu mă pot preface că nu o văd sau că nu o cunosc. Ar fi nasol tare din partea mea, mai ales după acea fracţiune de secundă când privirile ni s-au întâlnit şi recunoscut. Aşa că o salut, îmi dau jos căştile din urechi (gata cu ascultatul muzicii până la facultate) şi încep o conversaţie penibilă: “Hei..ce faci? Vii la facultate? (şi în gândul meu mă rog să zică: Nu. Cobor la prima)”. După ce zice Da şi conversaţia nu devine deloc interesantă, mai arunc o întrebare numai ca să nu fie linişte, că nici nu pot să îmi pun căştile la loc în urechi şi să ascult muzică lângă ea: “Şi...ţi-ai făcut tema/proiectul? Cu cine eşti în grupa? Ce cursuri mai avem azi?” La toate întrebările astea răspund cu Aham..Fain!, afişând o figură de interesat, dar în capul meu mă gândesc la ce-aş putea să-mi fac de mâncare când mă întorc de la facultate.

După câteva staţii, subiectele comune pe care le-am putea discuta se epuizează şi mai rămâne şi un drum de la metrou până la facultate de parcurs împreună. În tot acest timp mă rog să ne mai întâlnim cu cineva cunoscut să rupă atmosfera awkward în care mă aflu şi mă tot uit la telefon, poate-poate mă sună cineva să pot zice: scuză-mă puţin, şi să îl ţin de vorbă pe ăla de la telefon cât mai mult, tot drumul dacă se poate. Mă întreb dacă şi persoana cu care sunt trăieşte aceleaşi sentimente în acel moment şi gândeşte ce gândesc şi eu. Dacă da, atunci am avea în sfârşit un lucru în comun despre care am putea discuta şi râde. Dacă o întreb şi zice Da, ar fi comic şi bine. Dar dacă zice Nu, totul ar deveni şi mai penibil decât e. Deci, nu pot face asta, pentru că m-am gândit de multe ori.

Altă situaţie aiurea e atunci când eşti în alt oraş şi te întâlneşti cu cineva de la tine din oraş. De exemplu, eu acum locuiesc în Bucureşti şi se întâmplă să mă întâlnesc cu cineva din Rădăuţi, de unde sunt eu. Întâlnirea nu e awkward dacă e un amic sau vechi prieten, ci atunci când te întâlneşti cu cineva cu care fie te ştii doar din vedere de prin oraş (Rădăuti-ul e foarte mic, toţi ne ştim între noi cel puţin din vedere), fie din şcoală, dar nu ai vorbit niciodată cu acea persoană.

În momentul în care vezi persoana respectivă şi ştii că încă nu te-a văzut şi nici nu vrei să te întâlneşti cu ea, de cele mai multe ori o evităm, ne uităm în altă parte sperând să nu ne vadă sau ne schimbăm direcţia de mers. În cazul în care se întâmplă să dai “bot în bot” cu acea persoană e mai nasol. În capu tău se învârt o mulţime de gânduri: “Ce fac? M-a văzut? O salut? Oare mă recunoaşte?...dacă nu mă recunoaşte? Dar dacă nu e cine cred eu că e şi abordez o persoană străină? Ar fi penibil. După cum s-a uitat sigur m-a recunoscut... Dar ce..las’sa mă salute ea prima. Frate..numa’ de asta nu aveam chef acum. Da’ ce caută ăsta aici?”. Toate aceste lucruri le gândeşti în acelaşi timp, într-o secundă. Apoi începe conversaţia, prima conversaţie de fapt cu acea persoană din viaţa ta, ipocrizia atingând cote maxime: “Heei. Salut! Ce faci? Ce faci aici în Bucureşti? Ce coincidenţă!!!” După care urmează o serie de întrebări de control, dar nici nu-ţi pasă ce răspunde persoana respectivă, ne gândim doar că vrei să se termine mai repede, că ai de stat degeaba şi acea persoană te întrerupe. După fiecare răspuns la întrebarea adresată de tine, dai din cap gânditor şi zici: “Ce tare...foarte fain”. Eventual, ca să fie treaba şi mai bună, la despărţire spunem: “Pa! Vorbim... Poate ieşim cândva”, dar ştiţi bine amândoi că nu o să se întâmple asta şi nici măcar nu aţi făcut schimb de numere de telefon. 

Sper că nu v-am creat o impresie naşpa despre mine (să nu mă băgaţi la categoria Hateri, ca să zic aşa pe engleză), dar am vorbit cu mai mulţi prieteni şi am ajuns la concluzia că nu doar eu păţesc aşa, e ceva destul de des întâlnit.